Gândul zilei
„Rabdă pentru Domnul cu mulțumire toate scârbele și necazurile și năpastele și bolile și orice ispită îți va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău.
Zis-a un părinte oarecare: „Ceara de nu se va înfierbânta cu foc spre a se înmuia, nu este cu putință a se întipări pecetea ce o vei pune pe dânsa”. Asemenea și omul de nu va fi înmuiat prin focul scârbelor, al bolilor, al ostenelilor, al ispitelor și al neputințelor, nu se poate tipări întrânsul pecetea Sfântului Duh, că pentru aceasta zice Domnul către Pavel Apostolul: „Ajunge ție darul Meu, că puterea Mea întru neputințe se săvârșește!”. Iar însuși Sfântul Apostol Pavel zice în cartea sa: „Cu dulceață este mie a mă lăuda pentru neputințele mele, ca să se sălășluiască întru mine puterea lui Hristos”.
Deci și tu, fiule, rabdă pentru Domnul cu mulțumire toate scârbele și necazurile și năpastele și bolile și orice ispită îți va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău. Că prin răbdarea scârbelor cu mulțumire, va intra omul întru Împărăția Cerurilor, precum Însuși Domnul zice: „Cu multe scârbe se cade a intra întru Împărăția Cerurilor”. – (Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine…, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 627)
Rasofor (ρασοφορός, ὁ – rasoforos) – cel ce a primit „rasa“ (rantia călugărească), o haină lungă, neagră, cu mâneci. Când primeşte rasa i se pune pe cap o acoperitoare cilindrică – cuculion, acoperită cu un văl tot de culoare neagră – camilafca. Starea de „rasofor“ este, după noviciat, prima treaptă a intrării în monahism. Tânărul care vrea să devină călugăr trebuie să treacă prin mai multe stadii de pregătire până să fie tuns în monahism. După ce vine în mănăstire, trei luni face noviciatul, adică stadiul de începător, cu ascultările mănăstireşti. Dacă dovedeşte bună purtare şi este de folos mănăstirii, stareţul îl recomandă chiriarhului (episcopului) pentru trecerea în rândul „fraţilor“. În acest al doilea stadiu rămâne un an (dacă are o şcoală absolvită) sau trei ani (ca să facă şcoală), timp în care învaţă să lucreze pentru mănăstire, să cânte, să facă rugăciunile rituale, pregătindu-se pentru şcoala monahală. Când s-a sfârşit anul, tânărul îmbracă haina monahală, devenind „rasofor“, fără a-şi schimba numele. Rasoforul este primit în şcoala monahală şi după absolvire este supus unui examen, la care trebuie să dovedească că şi-a însuşit temeinic cunoştiinţele pravilei călugăreşti şi mai ales „Regulile“ Sfântului Vasile, precum şi cunoştinţe despre istoricul ctitoriei mănăstireşti în care se află. După examen, chiriarhul aprobă „tunderea în monahism“ (care se face cu un ceremonial special) a rasoforului, dacă a împlinit 21 de ani, şi acesta devine călugăr şi va trebui să trăiască conform jurământului cerut de cele trei voturi monahale: votul castităţii, votul ascultării şi votul sărăciei. Cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii în viaţa monahală este „macroshima“sau „îngerescul chip“ în care intră „schimonahii“ („schivnicii“ sau „pustnicii“) care duc o viaţă aspră, de post şi rugăciune, retrăgându-se în locuri singuratice sau în peşteri din apropierea mănăstirilor, unde nu vin decât la slujbe.
Pilda zilei
Răbdare , răbdare ,răbdare…
“Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un duhovnic bun.
La un moment dat au ajuns la o răscruce şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
– Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.
– Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe al doilea.
– Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce pot alege… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire.”
Sursa: Realitatea Spirituala