În spaţiul carpato-ponto-danubian se cunosc sau au fost depistate, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie (Anul Nou civil), 1 martie (Anul Nou agrar) şi 1 septembrie (Anul Nou bisericesc). ‘
‘Calendarul popular cuprindea însă şi alte începuturi de an. Pentru a descoperi datele calendaristice vechi de celebrare a anului nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morţii şi renaşterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile şi obiceiurile calendaristice.”, indică prof. univ. dr. Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura ELION, 2003.
Scenariul amintit putea presupune, printre altele, conform lucrării citate: existenţa unei perioade în care să se desfăşoare ritualul complex de înnoire a timpului; sacrificiul ritual al unui animal, substitut al divinităţii care moare şi renaşte anual; pregătirea unor mâncăruri rituale; stingerea şi aprinderea rituală a focurilor; jocuri cu măşti; sărbători nocturne; egalitatea supuşilor cu stăpânii; strigatul peste sat; prevestiri şi pronosticuri, jocuri de încercarea norocului; credinţa deschiderii cerului la miezul nopţii de An Nou; întocmirea calendarelor meteorologice; practici pentru alungarea spiritelor malefice şi a morţilor la lăcaşurile lor.
Colindători cu Pluguşorul la periferia Bucureştiului. (placa fotografica), 1940.
Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES
În ajunul Anului Nou, în zonele rurale din România, se poate vorbi de trei feluri de colindători: cei ce merg cu „Pluguşorul”, în cete de trei-cinci-şapte copii sub 15 ani, de dimineaţă până spre seară; tot cu „Pluguşorul, cete de cinci-zece flăcăi, începând cam după amiază până noaptea târziu”; în această categorie sunt cel mult două cete de câte 10-15 persoane, tineri, bărbaţi căsătoriţi, care îşi împart din timp tot satul; mascaţi cu măşti de urs, cal, cerb, capră etc., măşti fantastice, însoţiţi de un cântăreţ cu fluierul, o pereche de „mire-mireasă”, sau alt cuplu, denumirea lor fiind de jieni, uncheşi, haiduci, urâţi, indică lucrarea ”Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”, de Romulus Antonescu (2009), ediţia digitală 2016 publicată pe http://cimec.ro.
În seara de 31 decembrie, după asfinţitul soarelui, cete de flăcăi colindă cu „Plugul mare”, tras de boi sau de cai, împodobiţi cu colaci, aşezaţi în coarne, şi ştergare, tinerii fiind îmbrăcaţi de sărbătoare (cămăşi brodate, pantaloni albi, cingători roşii, chimire, pieptare, cizme şi căciuli negre, cei cu rang având căciuli din astrahan), care intră în fiecare gospodărie, pentru a ura sănătate, belşug, fericire în anul ce vine (Transilvania). Lumea iliro-tracă a învestit plugul cu atribute deosebite, notează aceeaşi lucrare. Un cercetător albanez, în 1982, semnalează confecţionarea plugului în luna decembrie, din material tăiat pe lună nouă, când, în timpul primelor trei lovituri de topor date trunchiului, se rosteşte formula „Tare ca piatra sau fierul, aşa să fie lemnul”, cu rezonanţe în textul românesc al „Sorcovei”. Şi românii au moştenit credinţe străvechi, atribuind plugului însuşiri miraculoase. În Romanaţi, la 1 ianuarie, se strâng câte 20 de băieţi, iau un plug, trag cu el trei brazde, apoi pun o mămăligă fierbinte între coarnele lui şi îl duc înapoi de unde l-au luat. Mămăliga aceasta este considerată de leac şi se ţine uscată până în anul următor, legată într-o cârpă. Descrierea etapelor muncii agrare care se depune pentru facerea pâinii este similară la toate popoarele, iar elemente care pledează pentru sacralitatea plugului există în folclorul întregii lumi, dar paralelismele respective nu pot servi în nici un fel la identificarea originii „Pluguşorului”, a cărui structură complexă nu-şi află nicăieri replică, evidenţiază sursa citată anterior.